„Dum spiro, spero”
Ieri mi-a zis iubitul
Îmbătrânit de timpul dintre noi,
Tocit de dor în depărtare și plâns de soartă.
Mi-am zis că-i amintirea mea nălucă
De când copil în fugă m-am pierdut
Sunt singură acum. Am multă ziuă.
Și-o noapte lungă , fără somn.
Simt, uneori, cum mi se prind de gât
Mulți câini sălbatici și flămânzi,
Iar eu o să-i hrănesc curând
Cu neuroni.
De fapt, de ani de zile văd numai mizerii
De-aceea port mănuși. Și plâng de soarta celor
Care-ncerc s-o măture.
Dispar și ei..
În ritm alert visez la noapte dimineața
E o religie întreagă viața mea în asfixie
Același ritual de viață-moarte, doar ca acum
Fără nimic sacru în el.
Văd porumbeii morți pe stradă
Și-mi amintesc de mortul casei mele
De-o lună a-nceput și ea să moară
Odată cu bunicul.
Descopăr că n-am suflet și că-s vidă
Am plâns o dată pentru 16 ani
N-am vrut să le ofer plăcera unei drame
Acelor spectatori flămânzi de lacrimi și sarcasm.
Perdeauă de-ntuneric este seara
Și pleoapa-mi rezonează cu vre-un gând
Adorm scrâșnind din dinți, mâncând, cântând, iubind...
Și cer doar liniște peste perete.
„Dum spiro, spero”
O să-ți zic iubite...
Mă mai iubești ca când eram copii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu