Sixth station

O mare mai transparenta ca apa... senina si infinita.. si acea cale ferata.. un tren care merge intr-o singura directie... un cer infinit de un albastru straveziu.. ca sa nu intelegi cine se reflecta in cine: marea pe cer sau cerul in mare? ... si nici un om.. Departe de omenire. Am  indragit aceasta imagine  inca de la primul cadru , din prima milisecunda de cand am privit filmul. E o imagine dintre cele mai detasate de tot banalul omenesc, aparuta undeva , la o limita de vis. Ca atunci cand eram copii si ne visam zburand. Si ne trezeam fericiti si liberi, si stiam ca daca nu puteam zbura ziua, la noapte vom reusi. Nu aveam dezamagiri pe-atunci.. ca mai apoi , timpul sa-si impuna legile scartaitoare ale realitatii..
Mi-am pierdut visul. Nu mai pot zbura nici in somn. Imi vine sa plang, dar nu pot. S-ar putea sa se gaseasca cineva sa ma intrebe de ce plang... si n-as sti ce sa-i raspund. Plang ca mi-am pierdut cele mai frumoase visuri? Plang ca nu mai pot zbura? Plang ca nu mai sant copil? Ca nu mai sant libera? Ca ma innebuneste realitatea aceasta compacta si limitata? 
Vreau sa creez vise. Vise libere.. nemarginite, neinfluientate, neimpuse, nemanipulate.. libere si pure.
Sa-mi ridic privirea spre cer, sa vad un avion si sa  zambesc... nici macar nu cu speranta, ci fara indoieli.. sa zambesc inevitabilului...  Imi vreau visele nelimitate de adineaori.. imi vreau visele inapoi..
Cu multa, multa poveste si cu mult albastru.. si multa tacere..
la fel de curate si vide.. la fel de singure si cuceritoare...
I still want to find the sixth station.. my station..
 Spirited away...in the past.

.